Ma gandesc de multe ori la cantitatea de cuvinte pe care le " eliberam " din cand in cand pe parcursul unei zile. Unii vorbim mai mult altii mai putin; insa dialogul cu cineva sau cu ceva ( mai sunt si oameni care vorbesc cu dulapul sau cu televizorul) este o caracteristica unica a omului. Mai sunt si catei care latra la oglinda fara ca cineva sa ii provoace. Poate ca au invatat asta de la noi... cine stie!? Nu ar fi mare lucru...
Cunosc un copilas de vreo 8-9 ani care are o mica "problema"; seamana leit cu mama lui. Nu ca asta ar fi o problema in sine sau ceva anormal... dar ceea ce o caracterizeaza pe mama lui e ca vorbeste fara sa se opreasca nici ca sa respire. Cam de fiecare data cand tratez cu dansa imi e greu sa o urmaresc si nu de putine ori creierul meu m-a pacalit si a luat-o la fuga pe campii lasandu-ma pe mine singur cu onorabila doamna care dorea sa imi explice mie ceva despre vestul salbatic si despre faptul ca baietelul ei se crede Napoleon prinzand indieni prin China ca sa ii vand ca sclavi in Turcia; imaginatie de copil... Atata am prins din conversatiile dansei si asta doar pentru ca este singurul lucru destul de interesant ca sa ma faca sa prind ceva. Chestia e ca baietelul care e un scump si dupa cum am spus seamana leit cu dansa, vorbeste poate si mai mult. Aici am putea sa zicem ca mama seamana cu copilul; un lucru destul de logic ca si marea intrebare existentialista- cine a aparut primul, oul sau gaina? Cateva minute mi-a trebuit ca sa aflu ce masina are taticul, ce numar poarta la pantofi mamica si lucrul cel mai interesant, cum ca Pikachu e galben si ca Zana Maseluta i-a furat cei trei dinti din fata pentru ca sa ii duca la un baietel din Africa. Mi s-a parut destul de interesant zelul copilasului de a-si ajuta semeni si faptul ca nu era suparat pe ea pentru asta.
Lasand la o parte pataniile din vestul salbatic si pe Zana Maseluta, revenind pe taramul real al vietii de zi cu zi, ajung la concluzii bizare si uneori absurde. Cel mai nasol e ca sunt reale... si nu prea putem sa facem nimic ca sa ni le explicam intr-o maniera mai delicata.
Cei mai multi vorbesc mult... dar prost. Asta e trista realitate. Nu de putine ori ma aflu in situatia jenanta in care nu stiu daca cel care in principiu mi se adreseaza, vorbeste cu mine sau gandeste cu voce tare. Nu vreau sa zic ca eu fac parte dintr-o clasa de oameni care se comunica la perfectiune si fiecare isi stie rolul lui in conversatie... dar majoritatea oamenilor nu stiu sa comunice. Majoritatea oamenilor nu stiu sa reactioneze. Majoritatea oamenilor habar nu au sa dea un sfat. Nu trebuie sa fi psiholog ca sa sti sa comunici, nu iti trebuie studii ca sa simti partea neclara a celuilalt... Marea problema a noastra, a tuturor e ca nu am investit timp in a invata comunicarea si nu ne dam seama de importanta ei in viata de zi cu zi.
In general oamenii uita în minutul următor ceea ce le-am spus. Nu suntem atat de importanți pe cat ne credem... si asta doar pentru ca nu stim sa ascultam.
Asa ca, solutia este ca sa lasam povestiile cu zane si vestul salbatic pentru cei mici, iar noi sa ascultam ce vrea ceea ce ne inconjoara sa ne spuna; oamenii, natura, societatea, biserica, si nu in ultimul rand la lucrurile mici care fac viata mai frumoasa... sa citim o carte, sa ascultam o muzica buna, sa scriem o poezie pentru cel/cea drag/a... si incetul cu incetul ne vom da seama ca am ajuns sa intelegem lucrurile care pana atunci nu reuseam sa le intelegem, si sa ii intelegem pe cei pe care nu reuseam sa ii intelegem... viata merita traita din plin.
Imprima articolul
0 comentarios:
Trimiteţi un comentariu